Nume dulce şi scump tuturor românilor iubitori ai adevărului lui Hristos, Valeriu Gafencu este poate exemplul cel mai limpede pentru zilele noastre că sângele martirilor rodeşte Viaţă până la sfârşitul veacurilor. Deşi oficial, suntem departe încă de o canonizare şi o recunoaştere a sfinţeniei vieţii mărturisitorilor români din închisori, totuşi suntem datori să le cunoaştem jertfa şi să-i cinstim.
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, în Basarabia, lângă Bălţi. De la tatăl său, a moştenit o mare dragoste de ţară, iar de la mama, o femeie simplă şi demnă, a învăţat să-şi păzească curăţia sufletească şi trupească.
În 1940, Valeriu se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi unde se dedică studiului, cât şi luptei studenţeşti anticomuniste, ocupându-se de organizarea Frăţiilor de Cruce din liceele ieşene. Pentru aceste „grave motive politice”, Valeriu primeşte în 1941 o condamnare de 25 de ani muncă silnică. Din 1942 viaţa sa umează calea cruntelor închisori: Aiud, Piteşti, Văcăreşti, Târgu Ocna. În temniţă, Valeriu se remarcă îndeosebi printr-o frumoasă demnitate creştină, şi mai ales prin trăirea sa lăuntrică. Face parte din grupul „misticilor”, alături de Pr. Arsenie Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Mon. Marcu Dumitrescu, Marin Naidim şi alţii. În 1949, înaintea “reeducării” din Piteşti, fiind foarte bolnav de TBC pulmonar, Valeriu este trmis la penitenciarul-sanatoriu din Târgu-Ocna, unde în jurul său se înfiripă o adevărată obşte creştină. În Valeriu se adeverea cuvântul Sf. Serafim de Sarov: „Agoniseşte pacea în sufletul tău şi mii de oameni se vor mântui lângă tine.”
Boala i s-a agravat tot mai mult, şi astfel pe 18 februarie 1952, Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, plin de pace şi har. Cu puţin timp înainte dăruise medicamentul salvator, streptomicina, unui evreu convertit, pastorului Wurmbrandt.
Extrase din cartea Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide
Un om fericit în închisoarea Târgu Ocna
În ultimii doi ani Valeriu nu s-a mai putut aşeza întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea rezemat de marginea patului, iar capul îi cădea în piept. Dacă la început îl mai puteam transporta cu targa pe terasă, mai târziu nu l-am mai putut mişca din pat. Tusea îl epuiza, se congestiona şi adesea scuipa sânge. Atunci durerea îi fura zâmbetul curat şi înţelept. Zâmbea şi prin somn. Somnul lui se contopea cu starea de veghe şi adesea s-a întâmplat să ne spună că în timp ce noi aveam impresia că doarme, el de fapt se ruga. Rugăciunea lui continua şi în somn, şi asta îi dădea pe chip o strălucire bine-plăcută, care se răspândea şi în jur. Valeriu nu era însă un om fericit decât printr-un mare efort lăuntric şi mai ales prin darul lui Dumnezeu, care era plin şi puternic în el, întărindu-l să biruiască suferinţa prin trăirea în duh. Atât temnicerii şi reeducaţii, cât şi prietenii erau impresionaţi de „ceva” din Valeriu, dar puţini au ştiut că acel „ceva” era Hristos.
Adesea spunea că este greu, că este chinuitor, dar niciodată n-a spus că el face un efort ca să stăpânească suferinţa, ci că darul şi mila lui Dumnezeu îl ridică dincolo de ea şi îl fac fericit. Vorbirea lui cu Dumnezeu era necurmată, şi cu atât mai intensă şi mai evidentă cu cât boala îl dobora şi viaţa lui intra în veşnicie.
Capul său frumos şi expresiv era susţinut de un gât subţiat, alungit şi mult solicitat, căci zi şi noapte Valeriu nu se odihnea pe pernă, ci veghea cu capul căzut uşor în piept. Pielea lui căpătase o transparenţă neobişnuită. Mâinile – ca de altfel tot trupul – îi erau slăbite. Nu putea nici să mănânce singur, dar când ridica mâna, din degetele lui se răspândeau lumini. Aceste lumini erau sesizate de toată lumea, dar la moduri diferite, în funcţie de ochiul lăuntric al fiecăruia. Pieptul lui era dungat de coaste plăpânde. Întrucât avea lichid purulent la plămâni, adesea i se făceau puncţii, apoi urma pneumotoraxul care-l umfla şi-i apăsa inima bolnavă. Plămânii şi inima i-au doborât viaţa.
Era îmbrăcat cu nişte haine ponosite şi răscârpite, unele ale lui, altele căpătate. Transpira mult şi schimba des lenjeria. În loc de pantofi ori bocanci avea o pereche de şoşoni, şi aşa inutilizabili. Era învelit cu o pătură sură şi cu o ghebă castanie. La capul patului avea o pernă de puf care scăpase ca prin minune de percheziţii, deoarece era interzisă ca „obiect de lux”.
”Sunt mărturisitorul lui Dumnezeu! ”
Într-una din zile lui Valeriu i-a fost atât de rău, încât credeam că se va sfârşi. Pe lângă toate afecţiunile de care suferea, făcuse o apendicită acută. L-ar fi putut lăsa să moară, dar nu era “umanitar”. Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, el punctează cu lozinci şi veşminte frumoase câmpul otrăvit şi jalnic al revoluţiei. Deci medicul a făcut raport către conducere, ca să fie transportat de urgenţă la spitalul din oraş, pentru operaţie. Politrucul penitenciarului a venit la el şi i-a spus:
– Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu vei fi operat, vei muri.
Valeriu a zâmbit îngăduitor şi i-a răspuns:
– Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea răspundere are acest om! Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său!
– Eşti nebun, i-a zis politrucul, şi l-a trimis sub pază straşnică să facă operaţia.
Când a revenit la sanatoriu l-a oprit iar:
– Hei, ai văzut moartea cu ochii! Vezi, am vrut să-ţi arătăm că viaţa ta e în mâinile noastre. Poate te-ai răzgândit şi de acum vei lucra cu noi. Îţi dăm streptomicină! Vei primi şi pachete de la familie. Şi mai ştii ce poate urma?… Eşti un om inteligent şi poţi să ne fii de folos. Ştim că nu te preocupă politica, ci religia, dar nu este Patriarhul vostru cu toţi popii lui de partea noastră? De ce nu treci şi tu cu noi? Ai ce câştiga!
– Vă mulţumesc că aţi îngăduit să fiu operat. De aici înainte mi se vor prelungi chinurile… Cât despre restul, între mine şi dumneavoastră stă conştiinţa. Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacţii de conştiinţă nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri. Este bine să se spună răspicat adevărul, şi eu adevărul îl slujesc. Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. Nu există zidire sub soare care să dureze fără Dumnezeu. Dumneavoastră nu vreţi să-L primiţi pe Hristos, eu nu pot primi moartea sufletească. (…)
– Lasă tu prostiile astea. Adevărul e de partea noastră!
– Adevărul este dragostea care se jertfeşte pentru cei săraci şi prigoniţi!
– Bă, tu stai cu moartea la buze şi-mi ţii mie predici mistice?! Ce, vrei să mă convingi şi pe mine? Ia vezi, că te-ai întins prea mult!
Valeriu se trudea să-l privească, căci pleoapele îi erau grele. Se simţea stins trupeşte, dar o bucurie lăuntrică îl făcea să vorbească despre credinţă, pentru a rămâne o mărturie în veac. Zâmbetul iubirii sale nemăsurate îi înflorea pe obraji. Se ruga în taină pentru acest nefericit om şi pentru ca Dumnezeu să izbăvească lumea de stăpâni ca el.
Politrucul era încurcat. A tras o tiradă de înjurături, apoi a ordonat să-l ducă pe Valeriu la locul lui.
Despărţiri
S-a dus vestea printre deţinuţi că va muri. În cameră era atmosferă de reculegere. W., care de obicei era în vervă, acum se aşezase moţ în pat şi, cu ochii plini de uimire, asista ca la o minune.
Prietenii au venit rând pe rând să-şi ia rămas-bun. Până şi „reeducaţii” se îmblânziseră şi, impresionaţi, căutau şi ei să-l vadă. Iar temnicerul, care excela prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut, încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace şi taină.
Valeriu îşi pierdea puterile din ceas în ceas, dar sufletul îi era tot mai viu şi mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele încovoiat. A vorbit de mai multe ori şi de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câţiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat şi parcă întruchipa el însuşi cântecul. Apoi a mulţumit cu recunoştinţă băieţilor.
– Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa! le-a spus el.
Unui tânăr de o rară curăţie i-a zis:
– Tu eşti o floare! Dăruieşte tot parfumul sufletului tău Celui ce ţi-a dat daruri atât de frumoase!
Altuia i-a spus:
– Nu te teme să te încredinţezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns şi vei înţelege viaţa şi lumea în Duhul Sfânt.
A venit şi un poet şi Valeriu l-a privit cu dragoste:
– Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creştină. Poeţii au mari daruri şi mari răspunderi. Slăviţi-L pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui!
A venit şi un medicinist protestant, care-l îngrijise în ultima vreme:
– Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-aţi ajutat, l-a întâmpinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica cea adevărată.
De fiecare dată când începea să vorbească, Valeriu răspândea din el putere şi asta mă mişca. Harul era în el, iar eu mă împărtăşeam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu şi fără intenţie, ca o lucrare a lui Dumnezeu.
A venit şi W., plin de fiori şi evlavie, cum nu era el de obicei:
– Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăţia lui Dumnezeu să intrăm pe aceeaşi poartă!
Valeriu i-a răspuns:
– Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înţeleg frământarea, dar vă rog să veniţi la Hristos ca Pavel, fără şovăială, fără ocolişuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăinţa şi încreştinarea poporului evreu. Nici un neam din lume şi în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr!
Fără cruce, fără nume…
Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.
– Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la faţă şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:
– S-a sfârşit!
A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. ( Am uitat să spun că în ziua aceea, pe la orele nouă, l-a chemat pe preot şi s-a cuminecat strălucind de bucurie). L-am îmbrăcat. În gură i-am pus o cruce mică de argint, pe care reuşise să o salveze din toate percheziţiile.
– Să mi-o puneţi în gură pentru a fi recunoscut! spusese el.
A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte, în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă, ne-am oprit, iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun, care aveau misiunea înmormântărilor.
Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul, dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire. La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri. El a rămas viu şi prezent între noi. Mulţi l-au visat în zilele următoare. Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie. Amin.
Ne-a iubit prea mult ca să moară., El doar a plecat., (F. Strejnicu, Valeriu Gafencu – Comemorare III).
